Femei din comunitatea One Move – Interviu cu Camelia Popescu (Rangu)

Anul acesta ne-am propus să punem reflectorul pe oamenii din comunitatea One Move, să vedem cine sunt ei în viața de zi cu zi, să îi scoatem în față, împreună cu poveștile lor, cu realizări și provocări și cu tot ce implică #viatadecatarator.

Pentru că luna martie este luna dedicată femeilor, pornim acest proiect alături de femei faine și puternice din cadrul comunității noastre.

În acest interviu o avem invitată pe Camelia Popescu, o femeie activă, implicată, cu mult simț artistic și iubitoare de natură, care s-a alăturat comunității noastre în anul 2017, când pur și simplu s-a îndrăgostit de această formă de mișcare.

O mare pasiune a ei este fotografia, astfel că, în multe ocazii Camelia ne-a fost lături și ca fotograf.

 

OM: Salut. Îți mulțumesc că ai acceptat invitația noastră de a povesti cu tine și despre tine, pentru cei care ne citesc.

Pentru început aș vrea să te întreb, cum ai ajuns tu la One Move și.. de ce?

CP: O bună prietenă tot pomenea de “cocoț” și ce fain e, așa că atunci când am auzit de un curs la One Move m-am înscris. Mă mutasem de curând în Timișoara, așa că îmi căutam hobby-uri noi și un nou anturaj. Trebuie să recunosc că demult, în altă viață cochetasem cu cățăratul în București, dar din cauza unui accident stupid (cineva a căzut în coardă de deasupra mea și coarda mi-a ars gâtul) am renunțat. 

OM: Ce te-a făcut să alegi să continui să practici acest sport și cum s-a schimbat viața ta de când cațeri?

CP: Ce să zic, îmi plac provocarile și adrenalina. Și îmi e frică de înălțime. Iar atunci când îmi e frică, eu mă lupt cu ea, nu îî dau satisfacție. Și în plus, am văzut schimbări majore, atât fizice, cât și mintale.

OM: Cine ești tu și ce faci tu în viața de zi cu zi?  

CP: Prima parte a întrebării mi se pare foarte filosofică, mai ales că m-ai prins într-un moment al vieții în care nu mai știu cine sunt…Dar pot să răspund la a doua parte a întrebării: sunt freelancer în domeniul educațional și artistic. Pe românește, sunt manager de proiect într-un ONG, sunt evaluator de proiecte și fotograf. Sunt shaorma cu de toate, pentru că atunci când lucrezi ca liber profesionist înveți să faci ce e nevoie.

OM: Cum împletești pasiunile între ele și cum integrezi cățăratul între pasiunile tale?

 

CP: Nu pot să spun că am găsit formula ideală, dar uite, pot combina ușor cățăratul cu alte activități care îmi plac: cățăratul la stâncă cu drumețiile pe munte sau cu trasee de via ferrata și desigur cu fotografia. Mi-ar plăcea să merg într-o zi pe motocicletă la cățărat, cu aparatul foto la mine. Iar atunci chiar aș putea putea să spun că am combinat cam tot ce fac eu în timpul liber. 

 

 

OM: Cât de mult timp dedici cățăratului.. Atunci când ești în oraș, și nu este vreme de mers la stâncă?

CP: Încerc să acord măcar 4 ore pe săptămână mersului la sala de cătărat. Dar uneori sunt mai multe, alteori mai puține. Încerc să îmi ascult corpul, care uneori îmi mai “vorbește” pe la coate, pe la genunchi.

OM: Ce reprezintă pentru tine această formă de mișcare? În ce mod aduce un impact pozitiv în viața ta?

CP: Poate o să ți se pară o prostie, dar eu consider cățăratul un fel de sah. Dincolo de efortul fizic, implică efort mintal și concentrare. De fapt asta este partea faină în ceea ce mă privește. Fizic, este prea târziu pentru mine să fac performanță, dar mintal, pot să zic că deja m-am bătut de câteva ori la “sah” și sper să o mai fac și pe viitor. 

După ce m-am apucat de cățărat și mi-am dat seama ce poate face corpul meu, am început să am mai mare grijă de mine. Iar asta este un alt beneficiu.

Cred că la cățărat am devenit mai fit atât fizic, cât și mintal.

Aș mai adăuga că acest sport poate fi și terapie. Mersul la cățărat a fost pansament pentru suflet după ce mi-am pierdut copilul.

OM: Care este o persoană din comunitatea One Move care te inspiră sau care este o persoană care a avut un impact pozitiv în parcursul tău în raport cu cățăratul?.. Și desigur.. De ce?

Asta este o întrebare grea pentru că sunt mai multe persoane care au fost lângă mine în acești ani, m-au influențat și m-au ajutat, poate fără intenție. Nu aș vrea să omit pe nimeni, dar cum nici nu pot menționa pe toată lumea, voi rezuma câteva nume: Andrei Preda– care mi-a explicat primele poziționări pe perete, Adela – o parteneră de coardă de încredere și un coach foarte bun, Muri – mereu jovial și cu o energie care te face să te urci pe pereți 🙂, Bogdan și Andy – gata să pună o priză de descățărat când mintea și genunchiul sunt obosite și nu mai poți sări. Și mulți alții de la care am învățat câte o mișcare sau care m-au încurajat cu o vorbă bună când parcă nu ieșea nimic. Urmăresc cu interes mai multe persoane la sală și apreciez evoluția multora, chiar dacă nu sunt primii în competiții. 

OM: Care este cea mai mare realizare a ta legată de cățărat? 

CP: Mă gândeam eu că nu poate lipsi din acest interviu clasica întrebare “Cine ești și ce grad faci?” 🙂 Cea mai mare realizare a mea nu este gradul sau vreun concurs, ci că aproape de fiecare dată câștig pariul cu mine. 

Cu siguranță pentru mulți dintre cei care citesc, nu poate fi considerată o realizare, dar recordul meu personal este un multipitch de 7 lungimi, ca secund. Au fost 170m curați, făcuți fără “furtișaguri”, în 4 ore.  

OM: Care sunt provocările, legate de acest sport, pe care le întâmpini?

CP: Dincolo de provocările personale – frica de înălțime și faptul că nu mai sunt la prima tinerețe – resimt și preconcepții din comunitatea de cățărători. Dacă vorbim de escaladă, mai greu găsesc parteneri de coardă fiind fată și dacă nu fac un anumit grad.

OM: Ce preferi… Bouldering sau escaladă? Indoor sau outdoor? 

CP: Categoric escaladă. Și categoric outdoor.

OM: Tu ești și o persoană care călătorește mult și explorează.. Unde ai cățătat până acum, pe alte meleaguri?

CP: Am fost la escaladă outdoor în Bosnia și Hertegovina, în Grecia, la falezele din Leonidio și din Atena (din jurul Atenei) și în Bulgaria. Iar la săli de cățărat am fost la mai multe săli în Paris, Franța și în Manchester, UK. 

OM: Care este cel mai fain loc în care ai cățărat vreodată și unde ai recomanda oricui să meargă măcar o data? 

CP: În primul rând aș recomanda oricui să meargă cel puțin o dată la o sală de cățărat din afara tării. Mulți dintre noi mergem în city break-uri în diverse orașe din Europa, așa că puneți-vă papucii în rucsac. Două ore într-o sală din străinătate pot dezvălui o altă cultură a cățăratului, cum interacționează alți cățărători, cum sunt organizate traseele, care este atmosfera etc.

Pentru escaladă, locul meu de suflet este Leonidio. Am fost de trei ori acolo și m-aș reîntoarce mâine. Pentru varietatea de trasee, dar și pentru mare și pentru mâncare. 

OM: Ce anume te-ar putea determina să renunți din a practica acceastă formă de mișcare?

CP: Ceva care să mă incapaciteze fizic. 

OM: Cum vezi comunitatea One Move peste 5 ani? Sau.. cum ți-ar plăcea să o vezi?

CP: O comunitate se crește în timp și se menține cu eforturi constante. Dacă vorbim de cățărat vorbim de mai multe variabile: gen, vârstă, nivel de performanță, interese etc. Mi-ar plăcea ca în cinci ani să văd o comunitate mai…echilibrată, mai inclusivă și mai tolerantă. Deocamdată simt că sunt bisericuțe și simt că există o presiune spre performanță, nu spre un sport făcut cu plăcere, în sigurantă și cu prietenie. Dar apreciez eforturile One Move de a crea activități prin care să ne cunoaștem mai bine și să interacționăm mai ușor.

OM: Este altceva ce simți să aduci în această discuție? Poate o întâmplare comică, poate una memorabilă, poate ceva ce te-a inspirat.. Orice 

CP: Pot să zic două? Una de escaladă și una de boulder?

OM: Desigur!

CP: Eram la faleză doar două fete, eu și Adela și trec niște drumeți. Ne dăm binețe și suntem întrebate ce facem noi două fete așa, singure, că avem nevoie de un bărbat, că ce facem noi e greu, sigur ne descurcăm? Pe moment am zâmbit politicos și ne-am văzut de treabă, dar apoi am discutat că dincolo de comentariile amuzante ale unor oameni care nu știu ce înseamnă escalada, rămâne totuși ideea tristă că femeile nu se descurcă singure.

Uite una comică, de pe vremea pandemiei, când nu aveam voie la sală, ci doar “activități fizice individuale, în apropierea locuinței”, conform declarației pe proprie răspundere. Așa că am ales să exersez câteva mișcări de bouder pe poartă. Mi-am pus aparatul foto pe trepied și am început să mă “dau”. Timp în care a trecut poliția. Ei s-au uitat la mine, eu m-am uitat la ei, toată lumea a zâmbit. Nu s-a întâmplat nimic, dar totuși rămâne memorabil faptul că mă cățăram pe o poartă și poliția și-a văzut de treabă.

OM: Îți mulțumim mult Camelia pentru timpul acordat, pentru onestitate, pentru dorința de a contribui la această inițiativă, pentru fotografiile care colorează acest interviu (se simte că am stat de vorbă un cu fotograf  🙂 ) și pentru bucățica din tine pe care ai împărtășit-o astăzi și cu noi. 

Camelia Popescu (Rangu), 42 ani